„Erau doar câteva minute de mers pe jos până la apartament, iar Ilona se grăbea, alegând să meargă pe drumul principal. În lumina becurilor stradale simțea că drumul e mai ușor de străbătut, așa că evita străduțele mici, întunecoase. Dar cumva, la ora aceea, ceața atât de densă și lăsată foarte jos, împinsese oamenii de pe stradă în fotoliile și canapelele din casă. Pentru că nicăieri nu vedeai țipenie de om. Era doar Ilona, singură și grăbită.

La un moment dat, din spate, o mașină se apropie și pare că, pentru o bucată de vreme, merge în drept cu ea. Ilona mărește pasul, mașina mărește viteza. Merg în continuare în același ritm, alert, destul ca Ilona să înțeleagă că cineva din mașină încerca să vadă cine merge pe trotuar. Cu pași grăbiți, se uită cu coada ochiului spre șosea și vede, la câțiva pași de ea, o mașină închisă la culoare, cu geamurile lăsate jos, din care se zăreau fețele a patru indivizi dubioși. Două fețe erau pe geamul din dreapta spate și alte două pe geamul din dreapta față, unde inclusiv șoferul nu părea interesat să mai acorde vreo atenție drumului, ci dimpotrivă. Părea că scopul lui principal era să-și dea aprobarea dacă drumul mașinii mai continuă sau nu.

[...]

Mașina s-a oprit chiar în dreptul străduței pe care spera să se piardă Ilona. Au coborât toți repede din mașină și au venit fugind spre ea. Pentru câteva momente, Ilonei i s-a părut că se cutremură pământul, sub pașii greoi ai celor patru indivizi îmbrăcați în negru, cu căciuli și fesuri la fel de negre, poziționate de așa natură să le acopere cât mai mult din față. În câteva secunde, picioarele Ilonei s-au înmuiat, ochii i s-au făcut mari, de spaimă, în timp ce auzea câteva voci grave, dure, spunând apăsat:

— TU VII CU NOI!!

În momentul acela, Ilona și-a amintit brusc de tatăl ei. Și-a amintit o poveste similară, pe care tatăl i-o povestise de nenumărate ori, când era mică. Și pe care Ilona o considerase întotdeauna un adevărat exemplu de iscusință, când vine vorba de ieșirea dintr-o situație de criză. Și-a amintit că, așa cum îi spusese tatăl ei, un comportament complet OPUS celui la care se așteaptă atacatorii, ar putea face diferența. Și știa, tot din povestea tatălui ei, că avea doar câteva secunde la dispoziție să întoarcă macazul.

Așa că, în loc să pară o fetiță speriată care strigă după ajutor, a decis să se prefacă, pentru câteva momente. A decis să arate că nu e deloc surprinsă și nici speriată deși, în tot timpul acesta, doi dintre indivizi o apucaseră fiecare de câte un braț, cu scopul de a o imobiliza. Era acum mai mult ridicată și târâtă spre mașină, ținută din ambele părți de sub braț. Și totuși, a ales să le vorbească calm și în același timp răspicat, sigură pe ea:

— OK, OK!! Am înțeles, dragilor! Relaxați-vă! Sunteți patru bărbați în toată firea... Gândiți-vă logic... doar n-o să fug singură, de nebună, pe tocuri, când voi sunteți patru și oricum o să mă prindeți. Vă e frică de mine sau ce?!

Între timp, ajunseră deja toți în dreptul mașinii, când Ilona i-a mai rugat doar un pas s-o lase să facă, să poată lua ce i-a căzut pe asfalt.

— Pe bune, stați să fac doar un pas în spate, să-mi iau cercelul, uite, e aici! Hai și voi! Faceți, cu mine de mână pasul acesta, dacă vă e așa frică, să nu scap!

Și în timpul acesta, Ilona a făcut împreună cu cei doi un pas în spate. Apoi, aplecându-se puțin, cu ochii ațintiți spre tabla cu numărul de înmatriculare din spatele mașinii, a citit, răspicat:

— Ok, deci YX 99 YXY. No, bun! Acum chiar putem pleca! Haideți, ce facem, plecăm sau nu?! No, să nu-mi spuneți că acum v-ați răzgândit!

Cei patru s-au uitat unii la alții, iar Ilona a simțit cum brațele își reveneau din strânsoarea mâinilor suspecte, în timp ce posesorul uneia dintre mâini îngăima, în scârbă:

— Las-o, mă, că găsim noi alta! Acuma ne știe și mașina. Cine știe ce... de-a lui... o fi și asta... Și ne trezim iar că ne-o luăm, ca atunci cu...

Când am întrebat-o pe Ilona cum a avut curajul să procedeze astfel, mi-a spus că oricum nu mai avea nimic de pierdut. Mintea ei acceptase ideea că urma să se întâmple ce era mai rău. Tot ce-i mai rămânea de făcut era să încerce să vadă lucrurile și din perspectiva lor, în încercarea de a găsi o soluție salvatoare.

Pentru noi toți, în viața de zi cu zi, propriul sistem neuronal dovedește de multe ori măiestrie în situații în care înțelegerea și sincronizarea sunt decisive. Și ne trezim uneori că rămânem prezenți, lucizi, în situații de criză în care alții ar fi capitulat de mult. Suntem atunci, martorii propriului „jiu-jitsu neuronal”, acea măiestrie de care nu ne știam capabili, dar care a zăcut tot timpul acolo, în interiorul nostru.”