„Micuțele doamne” este una dintre acele cărți care îți dau impresia că ai intrat pentru câteva ore într-o casă în care ai fi putut să locuiești și tu. Nu este o poveste despre vieți perfecte și nici despre personaje fără greșeli, ci despre patru surori foarte diferite, fiecare cu visurile, încăpățânările, slăbiciunile și felul ei de a iubi. Cel mai mult mi-a plăcut relația dintre surori. Fiecare are personalitatea ei, iar tocmai diferențele dintre ele fac povestea atât de frumoasă. Uneori se susțin, alteori se ceartă, se rănesc sau nu se înțeleg, dar există mereu sentimentul că, în cele din urmă, se au una pe cealaltă. Jo mi-a plăcut în mod special. Are ceva foarte autentic în felul în care refuză să intre într-un tipar doar pentru că așa se așteaptă de la ea. Este impulsivă, încăpățânată și uneori face greșeli, dar tocmai imperfecțiunile ei o fac atât de ușor de îndrăgit. Mi-a plăcut și felul în care cartea vorbește despre lucruri simple: familie, prietenie, sacrificiu, ambiție, pierdere și maturizare. Nu are nevoie de situații spectaculoase ca să transmită ceva. Uneori o conversație, o ceartă între surori sau un gest mic spune mai mult decât o poveste plină de răsturnări de situație. Este și o carte despre visuri. Despre dorința de a deveni cineva, despre lucrurile la care trebuie să renunți și despre faptul că fiecare om își poate construi propriul drum, chiar dacă acel drum nu seamănă cu al celorlalți. „Micuțele doamne” mi-a lăsat o stare de căldură și nostalgie. Este genul de carte pe care o citești și îți amintești că fericirea nu a fost niciodată doar în lucrurile mari. Uneori este într-o casă plină de oameni dragi, într-o conversație, într-o carte, într-un vis spus cu voce tare sau într-un om care rămâne lângă tine. O poveste simplă în aparență, dar foarte bogată în emoții. Și poate tocmai de aceea a rămas atât de mult timp iubită de cititori: pentru că, indiferent de epocă, familia, iubirea, visurile și nevoia de a-ți găsi propriul loc în lume rămân aceleași.